Acquis-ul nu este static; acesta crește și se schimbă în timp. Acesta conține:
Acquis-ul Uniunii Europene (UE) este o colecție de drepturi și obligații comune care constituie ansamblul legislației UE și este încorporată în sistemele juridice ale statelor membre ale UE. Acquis-ul UE evoluează continuu în timp și include:
Țările candidate (solicitante) au obligația de a accepta acquis-ul înainte de a putea adera la UE. Derogările (excepțiile) de la acquis sunt acordate numai în circumstanțe excepționale și au o sferă limitată. Țările candidate trebuie să încorporeze acquis-ul în ordinea juridică națională până la data aderări la UE și au obligația de a-l aplica începând cu data respectivă.
Aderarea unor noi țări la Uniunea Europeană (UE) este reglementată prin articolul 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE). O țară care dorește să adere la UE trebuie:
Statutul de țară candidată este acordat de către Consiliul European în urma unui aviz al Comisiei Europene, elaborat în urma depunerii de către țara respectivă a cererii de aderare la UE. Statutul de țară candidată nu acordă automat țării dreptul de a adera la UE.
În timpul procesului de aderare, țara candidată trebuie să demonstreze că îndeplinește criteriile de aderare (criteriile de la Copenhaga) și că își poate asuma drepturile și obligațiile pe care le implică statutul de membru UE.
În funcție de situație, țara candidată va trebui să parcurgă un proces de reformă profundă, de exemplu prin îmbunătățirea infrastructurii și capacității administrative în scopul de a implementa o nouă legislație în acord cu corpusul de legi și standarde al UE (cunoscut drept acquis). Pentru ca țările candidate și potențial candidate să poată îndeplini condițiile de aderare, acestea trebuie să pună un accent puternic pe reformele fundamentale privind statul de drept, economia și funcționarea instituțiilor democratice. Pe parcursul procesului de aderare, Comisia supraveghează și ghidează procesele de reformă din țările candidate și potențial candidate prin acordarea de asistență tehnică și financiară, ajutându-le să se pregătească pentru aderarea la UE.
Tratatul privind Uniunea Europeană stabilește condițiile (articolul 49) și principiile [articolul 6 alineatul (1)] pe care trebuie să le îndeplinească orice țară care dorește să devină membră a Uniunii Europene (UE).
În vederea aderării trebuie întrunite anumite criterii. Aceste criterii (cunoscute drept Criteriile de la Copenhaga) au fost stabilite de Consiliul European de la Copenhaga în 1993 și întărite de Consiliul European de la Madrid în 1995.
Acestea sunt:
Statutul de „țară candidată” este acordat de către Consiliul European în baza unui aviz al Comisiei Europene, elaborat în urma depunerii de către țara respectivă a cererii de aderare la Uniunea Europeană (UE).
Acest statut nu acordă automat țării dreptul de a adera la UE. Comisia analizează cererea prin prisma criteriilor de aderare (criteriile de la Copenhaga), iar procesul de aderare începe numai în momentul în care Consiliul European decide în unanimitate deschiderea negocierilor.
În funcție de contextul în care se află țara candidată, acesteia i se poate cere să instituie un proces de reformă pentru a-și alinia legislația la corpusul de legi și standarde al UE (denumit acquis) și pentru a-și îmbunătăți infrastructura și administrația. Pe parcursul procesului de aderare, țara candidată beneficiază de asistență financiară și tehnică pentru a o ajuta să se pregătească pentru statutul de membru al UE.
Instrumentul de asistență pentru preaderare este mijlocul prin care UE sprijină reformele din regiunea extinderii cu asistență financiară și tehnică începând din 2007. Cea mai recentă versiune a instrumentului, IPA III, a fost adoptată în septembrie 2021, odată ce pașii necesari la nivel tehnic au fost făcuți în urma acordului politic la care s-a ajuns cu Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene la .
Negocierile pentru aderare se referă la condițiile în care țara va fi admisă în UE și se concentrează pe adoptarea și punerea în aplicare a corpusului legislativ al UE (acquis-ul). Obiectivul este ca țara candidată să îndeplinească condițiile de aderare, deseori denumite „criteriile de la Copenhaga”. Aceste criterii au fost definite în cadrul unei reuniuni a Consiliului European la Copenhaga în 1993.
Criteriile de la Copenhaga sunt următoarele.
Negocierile pentru aderare cu o țară candidată sunt lansate în urma acordului unanim al tuturor statelor membre, aprobat de Consiliul European. Negocierile au loc în cadrul unor conferințe interguvernamentale între guvernele statelor membre ale UE și guvernul țării candidate. Negocierile sunt menite să ajute țările candidate să se pregătească pentru aderarea la UE.
După finalizarea negocierilor privind toate domeniilor politice, dacă UE este mulțumită de pregătirea sa pentru extindere în ceea ce privește capacitatea de absorbție, termenele și condițiile – inclusiv eventualele clauze de salvgardare și dispoziții tranzitorii – sunt încorporate într-un tratat de aderare. Acest tratat necesită aprobarea Parlamentului European și aprobarea unanimă a Consiliului înainte de semnarea lui de către toate statele membre ale UE și țara candidată. Toate statele semnatare ratifică apoi tratatul în conformitate cu normele constituționale proprii.