Drepturile fundamentale
Termenul „drepturi fundamentale” se folosește pentru a exprima conceptul de „drepturi ale omului” în cadrul Uniunii Europene (UE). Aceste drepturi care sunt fundamentale pentru persoanele care trăiesc în UE sunt stabilite în Carta drepturilor fundamentale a UE. Carta a dobândit un caracter juridic obligatoriu în întreaga UE odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în decembrie 2009.
Termenul „drepturile omului” se folosește, în general, în dreptul internațional și se referă la drepturi care le revin tuturor oamenilor, indiferent de naționalitate, rasă, castă, credințe, gen etc. UE tinde să utilizeze termenul „drepturile omului” în contextul relațiilor sale externe și al politicilor sale de cooperare pentru dezvoltare.
Carta se aplică instituțiilor UE, cu respectarea principiului subsidiarității, și nu poate să extindă competențele și sarcinile conferite acestora prin tratate. Aceasta se aplică, de asemenea, statelor membre ale UE atunci când acestea pun în aplicare legislația europeană.
Multe dintre drepturile și libertățile conținute în carta UE le reflectă pe cele deja stabilite în Convenția europeană a drepturilor omului (1950) și Carta socială (1965, revizuită în 1996) ale Consiliului Europei.
Agenția pentru Drepturi Fundamentale a UE, cu sediul la Viena, în Austria, care înlocuiește Observatorul European al Fenomenelor Rasiste și Xenofobe, a fost instituită în 2007 pentru a proteja drepturile, valorile și libertățile stabilite în carta UE.
Articolul 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede posibilitatea de a suspenda drepturile de membru al UE (cum ar fi dreptul de vot în cadrul Consiliului) în cazul în care o țară încalcă în mod grav și persistent principiile pe care se întemeiază UE (libertatea, democrația, respectarea drepturilor umane și a libertăților fundamentale și statul de drept).
